Pagini

9 august 2011

Asasinul din Norvegia, Tolkien si extremistii


Ce legatura ar putea exista intre un pasnic profesor de la Oxford si crimele petrecute in Scandinavia? Dar intre 9/11 si Asimov, sau dintre Matrix, Scream si crime sangeroase? Aflati citind articolul urmator.

S-a spus ca, in timp ce isi scria manifestul politic cu gloante, asasinul norvegian Anders Behring Brevik asculta coloana sonora a trilogiei Stapanul inelelor pe iPod, ca nu cumva tipetele victimelor sa il faca sa renunte la maratonul lui ucigas. Din informatiile date de tabloide, se pare ca ziaristii fac o confuzie, din moment ce il citeaza pe Brevik laudand melodia „Lux Aeterna” a lui Clint Mansell, folosita din plin pe coloana sonora de la Requiem for a Dream si DOAR intr-un trailer pentru al doilea episod din Lord of the Rings, Cele doua turnuri.
Dincolo de asta, nu ar fi exclus ca Brevik, la fel ca alte milioane si milioane de pamanteni, sa fi fost un fan, atat al cartii lui Tolkien cat si al filmului lui Peter Jackson. Sau macar al coloanei sonore semnate de Howard Shore. La urma urmei, ca scandinav, Brevik a fost crescut, cu siguranta, cu sagas si povesti despre elfi si vikingi.
Dar poate fi facuta o legatura intre opera lui Tolkien si ceea ce s-a intamplat in Norvegia? Este saga profesorului de la Oxford sau macar muzica trilogiei „plina de inspiratie si care trezeste in tine o furie arzatoare“, cum zice Brevik? Ar trebui sa fii cu adevarat rauvoitor pentru a face asemenea legaturi. Si totusi...

Tolkien si nazistii
Nu putini au fost aceia care au tras concluzia ca in trilogia „Stapanul inelelor”, John Ronald Reuel Tolkien a strecurat multe din ideile sale despre cele doua razboaie mondiale si ca lupta elfilor si hobbitilor cu Sauron poate fi citita si in cheie politica. Toti acestia nu au avut cunostiinta sau au dorit sa ignore faptul ca Tolkien, chiar din prefata, a subliniat ca „Stapanul inelelor” nu este o alegorie si ca el, unul, cam detesta alegoriile.
Tolkien, un creator de mitologii care se ferea de alegorie
De asemenea, au existat rauvoitori care sa remarce oarece aluzii rasiale in trilogie, sau o oarecare glorificare a unei civilizatii nordice si vestice, in conflict cu barbarii inchisi la culoare din Sud si Est.
Ce credea Tolkien despre toate acestea in general si despre nazisti in particular pot fi desprinse macar dintr-o scrisoare datata 25 iulie 1938. La vremea respectiva, o editura din Germania nazista, Rütten & Loening Verlag, isi exprimase dorinta de a publica „Hobbitul” si, conform obiceiului epocii, ceruse detalii despre ascendenta autorului.
Daca inteleg bine ca dumneavoastra vreti sa aflati daca am origini evreiesti, nu pot decat sa va spun ca regret ca NU am stramosi apartinand acestui neam atat de talentat”, raspundea Tolkien editorilor germani. „Nu pot, totusi, sa nu ma abtin sa comentez faptul ca, daca astfel de intrebari impertinente si irelevante vor deveni o regula in chestiunile literare, atunci nu e departe vreme cand un nume german nu va mai fi un motiv de mandrie”.
Scurt si cuprinzator.

Din bezna black metal
Si totusi, elemente ale operei lui Tolkien aveau sa isi faca loc intr-o ideologie extrema, scornita din creierii infierbantati ai unui individ sortit unei triste celebritati.
Mai putina lume stie ca, in urma cu exact 20 de ani, linistita Norvegia era tulburata de un alt val de teroare. La vremea respectiva, grupuri de tineri norvegieni creau o forma extrema a muzicii heavy metal, ce avea sa se constituie, muzical vorbind, intr-un a doua etapa in evolutia genului numit black metal. Ce-i diferentia fata de exponentii „primului val” era tocmai abordarea muzicala extrema, aderenta la principii sataniste violente, sustinerea ideii unui „revival” al vechii culturi nordice si, deseori, apropierea de idei politice extremiste, atat de dreapta cat si de stanga. O filosofie de viata nihilista, a unor personaje cu mintea in alta univers dar dispuse sa-si puna ideile in practica.
Acest grup de muzicieni (din care faceau parte membrii unor formatii astazi cunoscute precum Emperor, Mayhem, Darkthrone, Immortal, etc.) se unise in jurul personalitatii magnetice a lui Øystein Aarseth, lider al trupei Mayhem, cunoscut sub numele de scena Euronymous. Lucrurile incep sa devina din ce in ce mai nesanatoase dupa ce Varg Vikernes, un suedez in varsta de 20 de ani, se alatura grupului cu tot arsenalul lui de idei bizare, amestec de satanism, ura fata de crestinism si ideologie de dreapta.
In scurta vreme, Norvegia cunoaste un cosmar „black metal style”: zeci de biserici incendiate (printre care capele seculare), violente, cateva crime. Punctul culminant este atins in 1993, cand Vikernes il ucide cu salbaticie pe Euronymous si ajunge dupa gratii.
Toata povestea aceasta, complet adevarata, ar putea constitui subiectul unui horror terifiant. A fost descrisa in cartea „Lords of Chaos” (ce va fi transformata in curand in film). Puteti citi mai multe despre ea aici sau, daca doriti sa aprofundati, puteti urmari mai jos documentarul Until The Light Takes Us, dedicat subculturii black metal norvegiene.


Orcul Varg Vikernes - al carui nume real este Kristian - pregatit de cruciada

Afaceri orcesti
Bizar personaj acest Varg Vikernes. Vlastar al unei familii de conditie buna, era la 20 de ani un tanar in al carei minte se condensase un amalgam de satanism, nihilism, refuz al lumii moderne, si vechi paganism nordic. Un paganism caruia Vikernes ii dadea o coloratura evident rasista.
Ce ne intereseaza aici este insa faptul ca, in tot acest haos cu potentia exploziv, Vikernes inserase idei extrase din opera lui Tolkien, mai precis din acea parte dedicata orcilor si lui Sauron de Mordor. Pseudonimul artistic (mai degraba „nom de guerre”) ales de Vikernes era Count Grishnackh, dupa orcul cu acelasi nume din „Cele doua turnuri”, trupa sa (al carei unic component era) se numeste Burzum, cuvant care, in „Graiul Negru” din Mordor inseamna „bezna”.
Vikernes fusese fascinat de „Stapanul inelelor” in copilarie. Ani mai tarziu, in inchisoare, interpreta cartea din punctul sau de vedere, intr-un eseu publicat pe site-ul Burzm. „Astazi, nu vedem lumina din simplul motiv ca am inchis ochii si refuzam sa ii deschidem numai fiindca niste idolatri asiatici si scarbosii lor lachei europeni ne spun sa n-o facem. Trezeste-te, Europa!”, scria Vikernes la finalul eseului sau despre Tolkien.


Scream, baby, scream!
Unor persoane dezechilibrate, orice opera artistica le poate da idei dintre cele mai nefaste. De exemplu, se spune ca romanul favorit al lui Charles Manson, cel vinovat de asasinarea sotiei lui Roman Polanski si a prietenilor ei, era „Strain in tara straina” al lui Robert Heinlein, povestea unui mesia hippy venit de pe Marte pentru a inspira o revolutie pasnica pe Pamant.
Ce te faci insa cand ai un film precum Scream, in care autorul, Wes Craven, vorbeste chiar despre dezaxati ce, imitand personajele filmelor de groaza, comit un val sangeros de crime? Un scenariu mult mai realist decat povestile cu elfi si care, era de asteptat, a dat idei funeste unora.
Intr-un dosar dedicat violentei, revista Science ete Vie Junior, amintea cazurile unor tineri francezi de 15 ani, Julien si Vincent, care si-au asasinat prietena, respectiv parintii, inspirati de filmul lor favorit Scream 3, deghizati in costumul purtat, pe marile ecrane, de asasinul din film. Un an mai devreme, alti doi tineri, si ei fani Scream, erau judecati la Los Angeles, pentru crime de aceeasi natura.
Evident, o astfel de situatie starneste din nou vechea discutie despre cat de nefasta este violenta filmelor sau a jocurilor, disputa care nu a putut inca fi transata in mod definitv si care, in niciun caz, nu poate arunca pe artisti si opera lor responsabilitatea unor fapte comise de persoane iresponsabile.

Asasinii Matrix
Va aduceti aminte de perechea de lunetisti care, imediat dupa 9/11, a terorizat orasul american Washington? Vinovati de cele moartea celor 10 victime (si de ranirea altora) s-au dovedit a fi doi barbati de culoare, John Allen Muhammad si complicele sau minor, Lee Boyd Malvo. Aflat in celula in care va sta toata viata, Malvo a emis mai multe mesaje confuze in care amesteca pe Osama sau Saddam cu personaje din celebrul Matrix. „Eliberati-va de Matrix!”, delira tanarul asasin.
Primul Matrix, scris si regizat de fratii Wachowski, este un film teribil de subversiv in mesajul sau. Nu e de mirare ca a avut o influenta uriasa asupra unor persoane cu un psihic fragil. O serie de crime petrecute in SUA a aratat ca unii, la fel ca in film, nu au mai reusit sa distinga intre real si virtual. Un tanar de 19 ani din Virginia, Josh Cooke, obsedat de Neo, si-a ucis parintii in 2003. Ceva mai tarziu, in acelasi an, o alta femeie de 37 de ani isi asasina proprietareasa la fel ca un tanar din San Francisco, in 2000, care credea ca „este absorbit in Matrix”.
Sigura legatura intre toti acestia: o minte tulburata careia ideea ca traim intr-o iluzie creata de masini i-a dat branciul final peste marginea prapastiei.

Fundatia lui bin Laden
Isaac Asimov, un scriitor pasnic
Imediat dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie, in 2002, a inceput sa circule un zvon interesant: un savant rus, Dmitri Gusev, sustinea nici mai mult nici mai putin ca celebra al-Qaida a lui Osama bin Laden se inspirase din ciclul „Fundatia” scris de pasnicul Isaac Asimov. Convingerea lui Gusev se baza pe afirmatia ca celebra trilogie a lui Asimov fusese publicata in araba sub titlul „al-Qaeda”, termen care, dupa o analiza lingvistica, nu putea insemna – spune rusul – decat „fundatie”.
Odata aruncata piatra, multi au gasit asemanari (vagi) intre povestea scrisa de Asimov si evenimentele de la 11 septembrie: lupta cu un imperiu aflat aproape de colaps, un lider care transmite mesaje filmate discipolilor sai, etc. Nimic foarte consistent insa. Mai multe asemanari intre teroristii arabi si SF ar putea fi gasite insa in Dune.
Adevarul este ca Osama, ca orice tanar arab bogat, a stat in anii '70 in cosmopolitul Beirut, unde a cunoscut din plin o lume in care obiceiurile occidentale nu erau necunoscute si unde ar fi putut citi cartea lui Asimov in engleza. In ce priveste literatura SF publicata in tarile arabe, un articol din The Guardian, citand Indexul UNESCO al traducerilor, arata ca aparusera dupa 1972 numai doua volume de SF contemporan: o carte de Ray Bradbury in Kuweit si un roman de Colin Wilson in Irak, in 1988. "Fundatia" lui Asimov, da, aparuse o editie inainte de 1972, dar nu mai fusese retiparita; va dati seama, autorul ei era evreu de origine!
La urma urmei, daca Osama a citit cartea lui Asimov, inseamna ca nu a priceput mare lucru din ea. Ar fi trebuit sa isi aduca aminte ce spunea Salvor Hardin, cel mai mare conducator al micutii Fundatii: „violenta este ultimul refugiu al incompetentului!”.